Dacă suntem Dumnezeu, de ce suferim? De ce nu putem pur și simplu să ne cheltuim viața în bogăție și bucurie, la voință?
Uiți ceva esențial. Ceva mai vechi decât orice rugăciune și orice carte. Nu a fost niciodată despre tine — nu despre contul tău bancar, nu despre goana disperată de a fi cineva sau de a deține ceva ce nu ți-a fost menit. Nu ai fost creat ca să trăiești viața ca pe o proprietate. Tu ești viața însă religiile, școlile, sistemele te-au învățat să crezi că nu aparții aici decât dacă „câștigi” această aparținere. Să te pocăiești pentru ea, să o dovedești.
Așa că mergi prin propria existență ca o fantomă, terorizat de pierderea lucrurilor pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat. Îngrozit de judecată, disperat după aprobare, agățându-te de o imagine a ta care nu a fost niciodată reală.
Nu este vina ta că te-ai născut într-o lume care te-a hipnotizat. Dar iată frumusețea ciudată a acestui lucru: ușa a fost întotdeauna descuiată. Poți lăsa scenariul în urmă. Poți ieși din buclă. Să întâlnești oameni, să respiri culturi, să guști limbi și să trăiești cu adevărat aceste 75 de ierni și veri care ți-au fost dăruite. Pentru că asta este tot ceea ce există.
Și când în sfârșit realizezi — cu adevărat realizezi — râzi. Nu pentru că ai descoperit totul, ci pentru că nu a fost niciodată nimic de descoperit. Jocul nu a fost niciodată de câștigat. Jocul a fost de jucat. Și acum, în sfârșit, ești liber să joci.